Muuult luuut.

A fost odată ca niciodată.

Pozele's făcute pentru a spune o poveste. Pozele, adica pozele fotografii. Iar unii, ceva mai norocoşi ca noi, ştiu să spună poveşti foarte frumoase.

The miracle

The novelist

Matt Sartain. Blog aici. Portofoliu aici.

Adevărului, Frumosului şi Binelui

Oglindă, oglinjoară..

O zi cu soare şi'o plimbare

We all want to be heroes.

Râzând la soare

112

Pe data de 8 aprilie s-a încheiat expoziţia "Proiect 112" de la Biblioteca Central Universitară din Bucureşti, semnată Alex Gălmeanu şi realizată în colaborare cu Mihaela Berciu.

Despre Proiectul 112: pune arta faţă în faţă cu teroarea violenţei în familie. Acesta se materializează sub forma a 24 de portrete înfăţisând personalităţi masculine de prim rang din Romania în ipostaze asemănătoare victimelor violenţei domestice. (mai multe aici)

Mi se pare una dintre cele mai bine construite expoziţii pe care le'am văzut în România. Există o coerenţă incredibilă între fotografii şi din acest motiv, mesajul este cu atât mai puternic. E genul de chestie care pur şi simplu simt nevoia să o împărtăşesc şi mai departe, la mai multă lume.

Fotografiile pot fi în totalitate vizualizate online, aici.

Later edit: Making of'ul aici.

Just another brick in the world

Magnolii

Gotta know?

În loc de ghiocei

În final, toate promisiunile sună la fel

Toate drumurile duceau în acelaşi punct

16

Vernisajul va avea loc marţi, 3 februarie 2009, de la ora 19:30, la Casa de Cultură Mihail Urscahi, Iaşi.

Expoziţia este deschisă în perioada 3-28 februarie 2009.

Chapeu bas, mes amis!

Pe unde mă plimb eu zilnic

Trebuie neapărat să intraţi pe blogurile de aici şi aici. Fotografii, fiecare cu povestea din spatele lor.

Cel mai probabil ştiaţi de ele deja, dar eu vi le zic oricum.

Pentru că'mi plac foarte mult.

Nu aparatul îl face pe fotograf

Nemulţumirea, în unele domenii, m'a adus departe. Bineînţeles, mereu am branduit'o în dorinţa de a excela. În esenţă însă, între noi fiind vorba, era vorba de nemulţumire.

Cu toate acestea, mereu am încercat să mă furişez în afara categoriei persoanelor veşnic nemulţumite de aparatul lor de fotografiat. Din categoria acelor persoane pentru care termenul de obiectiv era în sine... un obiectiv, ce trebuia, mai ales, bifat. Persoane care ar fi putut foarte uşor să facă fotografii demne de galeriile marilor profesionişti, doar că egzista o problemă: le lipsea jucăria potrivită. Mereu. Lor, mereu le lipseşte jucăria potrivită. Indiferent de suma investită în aparatură, lor mereu le lipseşte acel aparat care, bineînţeles, ar face diferenţa.

Vorbesc despre acei oameni care sunt într-o veşnică aşteptare. În aşteptarea acelui obiectiv care tocmai a apărut, în aşteptarea noului model de aparat care are o setare în plus faţă de cele câteva mii existente deja pe aparatul propriu. Acele persoane pentru care acea setare nouă stă în calea pozelor excepţionale, pe care ei oricum pot să le facă.

Poate greşesc, însă eu nu m'am considerat niciodată mai puţin fotograf, doar pentru că prima mea întrebare nu era Ce obiectiv ai? Am visat multă vreme la un aparat complicat, pentru că, aşa cum spuneam mai demult, această dorinţă vine în mod organic, odată cu pasiunea. E adevărat, unele lucruri în acest domeniu, pur şi simplu nu le poţi face sau învăţa, dacă îţi lipseşte un aparat pe măsură. Cu toate acestea, am încercat ca acest lucru să nu mă oprească niciodată din a mă juca sau experimenta. Am să îi fiu mereu recunoscătoare săpunierei avute, pentru a fi avut meritul de a'mi deschide apetitul pentru un lucru atât de deosebit şi plin de simţire cum e fotografia.

Având un aparat nou şi deci, atât de multă tehnologie pusă în mână sau mai bine zis, după gât, am avut un sentiment cu totul ciudat. Un sentiment similar cu acela pe care îl ai atunci când stai în faţa unei persoane pe care o admiri foarte tare. Sentimentul că nu ştii foarte multe lucruri şi că ai foarte multe de învăţat.

Crezând cu ardoare în faptul că aparatul cel mai bun este acela pe care îl cunoşti, m'am simţit drept o fată timidă ce se afla la începutul unei discuţii cu o persoană total necunoscută. Stângace în dialog şi necreativă în porniri.

M'am aflat pusă în faţa pericolului ca joaca de până atunci să se transforme într-o presiune de a face poze bune. Poze corecte. Până la urmă, de acum încolo, nu mai aveam nici un motiv, nu mai aveam nici o scuză.

Şi atunci, am stat puţin şi m'am gândit.


Pentru mine, fotografia este o pasiune. Este un lucru pe care îl fac pentru că îmi gâdilă simţurile într-un mod plăcut. Şi atât. Este un lucru care trebuie să vină în mod natural, când şi mai ales, cum am eu chef.

Crezând cu ardoare şi în acest lucru, am dat la o parte presiunea de a mă ridica la acele presupuse standarde, am pus aparatul pe auto (asta da sfidare!) şi am început să fac ce ştiu mai bine: să mă joc. Unele poze ieşeau mai bine, altele mai puţin. Diferenţa însă faţă de draga mea săpunieră, era că acum aveam luxul la o foarte importantă întrebare: De ce? De ce nu a ieşit această fotografie bine? Mai mult, aveam luxul de schimba ceea ce nu a ieşit bine. Era prea întuneric, micşoram diafragma (deschiderea diafragmei era mai mare, prin urmare lăsam astfel să intre mai multă lumină). Dacă era prea multă lumină, micşoram timpul de expunere (intră aceeaşi cantitate de lumină, dar într'un timp mai scăzut). Teoria despre care am auzit atât de multe şi nu aveam cu ce să o aplic avea, brusc, sens. Iar deciziile pe care le luam erau bazate pe argumente şi erau, mai ales, gândite.

Renunţând la presiunea de a face poze bune, asumându'mi rolul de profan în domeniu, actul de învăţare a venit mult mai natural. Totul pornea de la simpla întrebare: De ce? Recunosc, sunt vinovată de a nu crede în fotografii bune din întâmplare. Nu neg factorul noroc, însă ca şi în viaţă, norocul ţi'l mai şi faci.

Descoperind aceste lucruri, am sentimentul plăcut de a fi făcut lucrurile cum trebuie. Am trecut la o etapă nouă, fără să cad pradă tentaţiei de a transforma o pasiune în dorinţă de competiţie. Cuvântul trebuie nu are ce căuta între fotografiile mele.

Relaţiile cu pasiunile pe care le avem, ca orice alte relaţii de altfel, necesită muncă. Necesită timp, atenţie, grijă, cărămizi care trebuiesc clădite, tentaţii care trebuiesc înfruntate, supărări care trebuiesc reparate, dezamăgiri care în mod inevitabil apar şi trebuiesc acceptate. Ca în orice altă relaţie, lucrurile trebuiesc construite în mod durabil, deciziile trebuiesc luate după valori în care credem, iar greşelile trebuiesc asumate.

Acestea fiind spuse, simt că am mai crescut puţin. Da, şi ca fotograf.

De multe ori credem, fără să ştim de ce.

Nu e loc de îndoială, pur şi simplu ştii.

O, ce veste minunata!

Am aparat nou. Ne intelegem tare bine...
Si da, am fost in Olanda.